16
ian

 De la sfîrşitul secolului al 19-lea, trotuarul a deţinut mai multe roluri, de la loc de plimbare la cel de transport şi comercializare stradală şi ambulantă. Deşi trotuarul a fost considerat „principalul loc public al oraşului” şi „cel mai vital organ al său ”, bariera între dimensiunea sa socială şi cea fizică nu este întotdeauna evidentă.

 

Până la sfârşitul secolului al 19-lea, trotuarele erau ceva obişnuit la Londra, Paris şi în majoritatea celorlalte oraşe europene. Marile bulevarde construite la Paris, Viena şi Barcelona aveau trotuare generoase, pentru mulţimea ce dorea să se plimbe şi să se relaxeze. Imortalizate de pictorii impresionişti, aceste trotuare exemplifică urbanitatea secolului al 19-lea în imaginaţia publică.

 

Scopul principal pentru care au fost construite trotuarele a fost acela de deplasare pentru transport. Mobilitatea neobstrucţionată a pietonului a fost justificarea ce a stat la baza altor restricţii puse activităţilor, pietonii devenind publicul pentru care au fost concepute trotuarele. Ideea că mersul pe jos reprezintă utilizarea principală a trotuarelor s-a păstrat şi în secolul 21.

 

Deşi s-au înregistrat schimbări sociale şi politice pozitive – activităţile care contestau segregarea erau destul de comune o generaţie mai târziu – utilizatorii aleilor pietonale încă au o relaţie ambivalentă în ceea ce priveşte efectele şi persoanele perturbatoare. Evenimentele care împiedică mobilitatea şi întârzie deplasarea contravin noţiunii de „pieton” văzut ca principalul beneficiar al trotuarului.

 

Trotuarele reprezintă un paradox. Multe din ele au destinaţii cumulate, a căror varietate atrag oamenii către stradă. În acelaşi timp, activităţile coexistente pot intra în conflict unele cu altele. Trotuarele sunt părţi funcţionale ale carosabilului dar sunt totodată utile şi ca spaţii adiacente.

 

Oamenii care depind de activităţile stradale repezintă o problemă. Regulamentele trebuie să încurajeze caracterul public, dar deoarece comunitatea conţine grupuri cu diverse nevoi şi interese, acest concept devine ambiguu.

 

Noii imigranţi au folosit şi continuă să folosească strada pentru a face comerţ. Când fac acest lucru, ei concurează cu cei ce au afaceri de lungă durată şi care sunt deranjaţi de o asemenea utilizare a spaţiilor publice.

 

Municipalităţile se opun comerţului stradal invocând argumente ca „sănătate publică”, „estetică” sau dreptul oamenilor la „circulaţia liberă” pe trotuare. Vânzătorii stradali sunt deseori zugrăviţi în imaginaţia comunităţii drept „gălăgioşi”, „lipsiţi de demnitate” şi „indezirabili”. Hotărârile ce reglementează comerţul stradal sunt adoptate pentru a elimina zgomotul, aglomeraţia şi murdăria.

 

Municipalităţile au convenit că singura utilizare legitimă a trotuarelor este cea pietonală. Cu alte cuvinte, pietonul reprezintă publicul pentru care ar trebui prevăzute trotuarele iar realizarea unei circulaţii pietonale neobstrucţionate justifică interzicerea altor activităţi “perturbatoare”.

 

Vânzătorii stradali şi susţinătorii acestora contestă ideea că trotuarul este un spaţiu destinat unei circulaţii pietonale fără obstacole, ordonată şi care trebuie protejat de agenţi de pază, formulând o viziune multifuncţională prin care supravieţuirea le oferă trotuarelor o utilizare legitimă.

 

Argumentele şi contraargumentele reflectă două imagini contradictorii pentru trotuare. O imagine este cea a unui public care vrea să păstreze trotuarele ca peisaje urbane sigure, curate, previzibile, ordonate şi plăcute estetic, care leagă punctele de plecare de cele de destinaţie şi care să servească drept spaţii închise aflate în faţa unor unităţi comerciale sau rezidenţiale. Această imagine este în contradicţie cu o altă contra-imagine, deţinută de majoritatea imigranţilor care îşi însuşesc în mod activ trotuarul, prin mărfurile pe care le expun, în scopul de a face comerţ şi schimburi economice. Folosindu-se de exemple istorice şi contemporane, conflictul dintre aceste două imagini a generat numeroase dispute.

 

Pe de o parte vânzătorii îşi apără dreptul pe care îl au asupra oraşului şi a spaţiilor sale publice pentru desfăşurarea activităţilor economice. Pe de altă parte, comercianţii stabiliţi deja aici precum şi rezidenţii aparţinând clasei de mijloc şi celei superioare afirmă că sunt deranjaţi de murdăria, aglomeraţia, dezordinea şi competiţia neloială impuse de comercianţii stradali.

 

Între cele două tabere, dar de obicei în favoarea rezidenţilor şi comercianţilor existenţi, se află autorităţile municipale care emit ordonanţe şi reglementări ce impun o judecată tehnică asupra unui conflict între valori şi norme culturale. Dar luptele politice privind utilizarea spaţiilor publice sunt rareori pe deplin rezolvate prin ordonanţe şi reglementări urbanistice.

 

Unele politici ale oraşelor încearcă să elimine, să controleze sau să interzică activităţile controversate. Ele confundă adesea noţiunea de spaţiu public ca entitate socială (prin care oamenii dezvoltă relaţii, exprimă interese şi trăiesc vieţi în comun, cu preocupări diverse) cu cea de entitate fizică (ce poate fi controlată). Acţiunile oraşului sunt atât reacţii graduale cât şi încercări proactive de purificare a spaţiului public. Oraşele au nevoie de abordări inovatoare pentru a integra diverse activităţi şi obiective contradictorii şi trebuie să facă loc unor comunităţi cât mai variate.

 

De Fernando Barriero, Expert-principal în cadrul proiectului USER

 

Mai multe la:
USEAct – minisite-ul reţelei URBACT

Implicarea rezidenţilor în îmbunătăţirea spaţiului public: Experienţa dobândită – blogul URBACT

0 Niciun comentariu
dan

Comments are closed.